Tag: poezie feministă

Noi nu ne-am născut pe datorie /// de Alina Soare

literaturasifeminismLeave a comment

Nu datorăm nimănui nimic
Nu datorăm copii patriei
Nu datorăm ascultare conducătorilor
Nu datorăm respect părinților
Nu datorăm bani
pentru
apă și pământ și flori
Nu datorăm muncă
Nu datorăm sânge
Nu datorăm zâmbete și
Mai ales

Nu datorăm drrrra-gooss-teee.

Noi nu ne-am născut pe datorie
Ne-am născut în carnea noastră
De la început
Am fost întregi
Iar ce ni întâmplă
Zi
De
Zi
Și
Noapte
De
Noapte

E un furt.

********************

*Poemul face parte din Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, pe care o puteți descărca gratuit de aici.

O gură de aer ///de Tina Haș

literaturasifeminismLeave a comment

când eram colege de clasă
împrumutam litere una de la alta
ca mamele noastre, ulei și zahăr
de la vecine.
pentru că eram prietene și așa știam că e prietenia
o vecinătate în care apropierea
acoperă lipsurile din cămară
și în felul ăsta nu ducem
lipsă de nimic niciodată.


ușurarea de a nu fi nevoie să știi totul
să știi toate literele
să știi cum se scriu corect toate cuvintele
să ai mereu cămara plină
cu de toate
că altfel n-ai pe nimeni
și n-ai ce pune pe masă


asta n-au reușit să ne-o ia
nu de tot
când au vrut să ne facă să ne uităm pe furiș una la alta
să ne invidiem în loc să ne admirăm

********************

*Poemul face parte din Arta revendicării. Antologie de poezie feministă, pe care o puteți descărca gratuit de aici.

Poem de dragoste /// de Audre Lorde /// traducere de Ileana Negrea

literaturasifeminismLeave a comment

Vorbeşte pământ şi binecuvântează-mă cu ce este mai bogat
fă cer să curgă miere din şoldurile mele
rigide ca nişte munți
întinşi peste o vale
cioplită de gura ploii.

Şi am stiut când am intrat în ea că eram
vântul de sus în scorbura pădurilor ei
degete şoptind sunet
miere scurgându-se
din cupa cioplită
trasă pe o suliță de limbi
pe vârfurile sânilor ei pe buricul ei
şi respirația mea
urlând în intrările ei
prin plămâni de durere.

Lacomă ca pescăruşii argintii
sau ca un copil
mă legăn deasupra pământului
din nou
şi din nou.

Poem de dragoste pentru o femeie butch /// de Deborah A. Miranda /// traducere de Ileana Negrea

literaturasifeminismLeave a comment

Aşa stau lucrurile pentru mine:
atât de puternic încât aş vrea să scot oul
din pântecul tău şi să îl hrănesc într-al meu.
Vreau să fiu mama copilului tău făcut doar
din noi, din mine şi tine: fără sămânță împrumutată
de la niciun bărbat. Vreau să re-figurez
matricea creației, să fac un chip omenesc
din omeneasca dragoste care se petrece
între corpurile noastre. Iubito, uite cum stă treaba:
atunci când ieşi din dormitor
într-o cămaşă curată, din bumbac, cu mâneci rulate
până la antebraț, mirosind a parfum
dintr-o sticlă de culoarea ambrei – vreau să îmi deschid
inima, cea mai strălucitoare, dureroasă fantă
a sufletului meu, să îți primesc perla.
Privesc spre mâinile tale, aştept semnul
care înseamnă că mă vei atinge,
mă vei deschide, mă vei umple; aştept momentul
în care dorința ta face salturi înăuntrul meu.

Uragan /// de Mary Oliver ///traducere de Ileana Negrea

literaturasifeminismLeave a comment

Nu s-a comportat
ca nimic din ce ți-ai fi imaginat
vreodată. Vântul
a tras de copaci, ploaia
a căzut zile la rând, oblică şi puternică.
Spatele mâinii arătat
către toate. Am privit
cum copacii se înclinau şi frunzele picau
şi se târau înapoi în pământ.
Ca şi când asta ar fi fost totul.
Acesta a fost un uragan
prin care am trecut, celălalt
a fost de un alt fel şi
a durat mai mult. Apoi
am simțit cum propriile mele frunze renunțau
şi cădeau. Spatele mâinii arătat către
toate. Dar ascultă acum ce s-a întâmplat
cu adevărații copaci;
spre finalul verii au
împins frunze noi afară din membrele lor trunchiate.
Era anotimpul greşit, da,
însă nu se puteau opri. Arătau
ca nişte stâlpi de telefon şi nu le
păsa. Şi după frunze, au urmat
mugurii. Pentru unele lucruri
nu există anotimpuri greşite.
Ceea ce visez şi pentru mine.

Istoria și originile conștiinței ///Adrienne Rich

literaturasifeminismLeave a comment

I

Viață-de-noapte. Scrisori, jurnale, whisky

plescăind în pahar. Poeme răstignite pe perete,

disecate, cu aripile retezate,

ca niște trofee.

Nimeni nu trăiește în camera asta

fără să treacă printr-un fel de criză.

Nimeni nu trăiește în camera asta

fără să-nfrunte albeața zidului

din spatele poemelor, rafturilor cu cărți,

fotografiilor cu eroine moarte.

Fără să contemple, într-un final și-ntr-un târziu,

adevărata natură a poeziei. Dorința

de a conecta. Visul unui limbaj comun.

Când mă gândesc la îndrăgostiți, la credința lor oarbă, la

răstignirile lor pricepute,

invidia mea nu e simplă. Am visat că mergeam la culcare

așa cum aș fi intrat într-o apă limpede și încercănată de un trunchi nins,

albă ca așternuturile reci, gândindu-mă, „o să îngheț aici”.

Picioarele mele goale sunt gata amorțite de zăpadă,

dar apa

e lină, mă afund și plutesc

ca un animal cald, amfibiu

care a rupt plasa, care a gonit

peste câmpuri imaculate fără să lase urme;

apa asta spală mirosul –

Ești liberă acum

de vânător, de cel care pune capcane,

de păzitorii spiritului –

dar animalul cald visează-n continuare

un alt animal

care înoată pe sub pojghița smălțată de zăpadă a apei,

trezindu-se iar și tot adormind înapoi.

Nimeni nu doarme în camera asta fără să aibă

visul unui limbaj comun.