Noi, cele despre care ați spus că sîntem arta minoră, inferioară, scandaloasă, domestică, arta femeilor care cresc copii, arta celor nebune, isterice, celor anormale & de neiubit, arta genului greșit, a orientării, identității, etniei greșite, noi nu sîntem greșite!
de Medeea IANCU
Timp de secole, aproape tot ce s-a scris despre literatura creată de femei, a fost scris sub privirea criticului bărbat (alb, hetero) care deseori și-a arătat cu nonșalanță și mîndrie misoginia; tone de proiecții și prejudecăți au fost puse pe textele scrise de femei. O supremație a interpretării masculine care nu a lăsat loc altor dezbateri, perspective și care a ținut morțiș ca literatura scrisă de femei să fie citită, văzută într-un singur fel: inferioară, slabă, patetică, anormală, isterică, seducătoare, domestică, naivă etc. Capacitatea femeilor de a crea, fie nu a fost recunoscută, fie a fost văzută ca o excepție, anomalie. Literatura scrisă de femei (mai ales cea feministă) a fost mereu (și este) un subiect tabu.
În concepția patriarhală, o scriitoare adevărată nu trebuie să fie feministă. O scriitoare adevărată recunoaște un singur creator: bărbatul; o scriitoare adevărată este loială principiilor patriarhale și reproduce acest sistem; o scriitoare adevărată se mulțumește cu rolul de muză/ mamă/ soție/ fiică/ victimă și nu îl contestă niciodată. O scriitoare adevărată este obedientă și scrie ceea ce îi spune bărbatul să scrie; o scriitoare adevărată nu se revoltă, nu iese din cuvîntul bărbatului, o scriitoare adevărată nu acuză misoginismul, ci îl reproduce; o scriitoare adevărată va scrie mereu pentru și despre bărbat, îl va elogia, admira și asculta orbește. O scriitoare adevărată va crede că ea nu poate să creeze capodopere, o scriitoare adevărată nu va citi literatura scrisă de femei, ci o va disprețui. O scriitoare adevărată nu trebuie să fie furioasă; o scriitoare adevărată trebuie să accepte corpul dat de bărbat și să-l reproducă în ceea ce scrie; o scriitoare adevărată nu trebuie să scrie mai bine ca scriitorul. O scriitoare adevărată acceptă fantezia, proiecția și obiectificarea pe care scriitorul i-o oferă. O scriitoare adevărată acceptă violența creată de bărbat. O scriitoare adevărată așteaptă ca bărbatul să scrie despre viața ei, despre corpul ei; o scriitoare adevărată va accepta dublele standarde, o scriitoare adevărată își va cunoaște locul. O scriitoare adevărată nu chestionează și nu contestă nimic din ce scrie, spune, proiectează creatorul. O scriitoare adevărată va rămîne o muză, o victimă.
Multe din aceste lecții patriarhale au fost internalizate de unele femei. O astfel de educație este abuzivă, disfuncțională și inumană. Desigur că aceste lecții nu sînt puse la avizierul școlii, facultății, bibliotecii, ele sînt spuse subtil și pervers și predate din generație în generație. Astfel de reziduuri și mentalități trebuie înlăturate, eliminate și înlocuite cu o educație onestă, funcțională și lipsită de prejudecăți și stereotipizări. Nu e deloc o surpriză că o educație patriarhală trece drept sănătoasă și este prezentă în Romînia contemporană; această discuție de fapt nu am avut-o niciodată. Ce facem cu tonele de masculinitate toxică din literatură și din manuale, ce facem cu tonele de violență, de obiectificare a femeii, de abuz din literatură și din manuale? Cine sînt cei care analizează și interpretează literatura scrisă de femei și ce au scris despre ea? Locul literaturii scrise de femei și al femeii, în genere este la periferia istoriei? Ce facem pentru educația fetelor și băieților și ce le dăm să citească? Ce caractere le formăm și ce mesaje le transmitem direct și indirect? Ce este o literatură feministă și de ce am avea nevoie de ea?
Joaca de-a feminismul
După eșecul volumului publicat în 2017 de editura Polirom, Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. Lia Faur, Șerban Axinte), volum în care au fost strînse cele mai misogine opinii ale unor autori romîni despre cum citesc ei literatura scrisă de femei, editura Paralela 45 publică în 2019 volumul Zoe, fii bărbată! Coduri de gen în cultura României contemporane.
Coordonatorii volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor nu și-au asumat o direcție feministă, afirmînd în textul introductiv al cărții că „(…) lectura a fost o preocupare preponderent feminină,” neținînd cont și neamintind de altfel deloc condițiile socio-politice, legile discriminatorii care au privat de libertate, de drepturi nu doar femeile, ci și bărbații de altă etnie, condiție socială etc. Vom vedea că și volumul publicat la editura Paralela 45, cu toate că își asumă o direcție așa-zis feministă, întîlnim probleme asemănătoare.
Tot în textul introductiv semnat de Lia Faur și Șerban Axinte se declară: „Statistica ne arată că, cel puțin în ultimele două secole, femeile erau cele care se lăsau cuprinse în mrejele fantasiei, cu alte cuvinte, citeau de plăcere.” Ne-am putea imagina viața de zi cu zi a unei femei de acum cel puțin două secole, care, dacă nu era prinsă între sărăcie, discriminare etnică, segregare, violență domestică, creșterea copiilor, lipsită de drepturi etc., poate mai avea timp, energie psihică și fizică să cadă în mrejele fantasiei și să citească de plăcere. Și, aflată într-o condiție privilegiată, această femeie ce cărți citea? Se simțea ea reprezentată de literatura existentă acum două secole?
Mai departe însă, deloc surprinzător, putem descoperi privirea paternalistă cu care am fost și sîntem încă familiare: „Ce așteptări ar putea avea bărbații de la literatura scrisă de femei?” Dar ce așteptări au femeile de la literatura scrisă de bărbați? Această privire nu doar limitativă, misogină și discriminatorie, este recunoscută de coordonatorii volumului în intenția inițială de a-i invita la această dezbatere doar pe bărbați.
Continuînd lectura acestui text introductiv, putem vedea stereotipurile și prejudecățile ițindu-se, coordonatorii afirmînd că: „Scriitoarele au adesea tendința să-și manifeste seducția în scris, un gen de seducție prea ușor reperabil uneori, care conduce spre clasificări nu neapărat în favoarea literaturii lor. Alteori, textul lor te cuprinde ca aerul unui budoar, unde intri de bunăvoie, amăgit că e o bibliotecă. Conturează personajele masculine cu o accentuată finețe feminină, utilizînd un limbaj care induce imaginea unei femei ascunse sub uniformă. (…) Expresia «scrii ca un bărbat»– cu sens apreciativ — vorbește de la sine.”
Într-adevăr, multe vorbesc de la sine, nu doar în această introducere, ci în întreg volumul; am subliniat unele exprimări în citat care sînt problematice, sexiste și care redau dorința și proiecția coordonatorilor de a vedea într-un anume fel textele scrise de femei. Despre clasificările sau categoriile în care sînt incluse autoarelor pe baza acestor impresii, dorințe, proiecții, voi vorbi mai tîrziu. Această expresie, scrii ca un bărbat, nu poate fi decît depreciativă.
Din păcate, titlurile ambelor volume sînt problematice și ambele au fost coordonate și de femei. Știm de secole cum ne-au privit/ ne privesc și ne-au citit/ citesc mulți dintre bărbați, nu mai aveam nevoie de încă o carte/ predică. În cazul volumului publicat la editura Paralela 45, se întrevede cel puțin o ironie în privința alegerii titlului. Dincolo de trimiterea la textului lui I.L. Caragiale, presiunea pusă pe femei ca ele să fie mereu puternice, neînfricate, să îndure, să se sacrifice, să fie lipsite de emoții, să se comporte ca bărbații, este nocivă. Pe de altă parte, subtitlul cărții nu se regăsește în conținutul acesteia. Nu este, din punctul meu de vedere un volum omogen, cu texte clare, asumate, documentate. De altfel, se poate vedea din bibliografia și referințele sărace realitatea în care ne aflăm; pe de o parte, lipsa unor studii/ articole/ cronici/ volume feministe recente despre starea literaturii romîne contemporane, pe de alta, research-ul minimal făcut, în care mai scapă o autoare ca bell hooks, folosită de-a dreptul drept cîrjă în multe texte din volum și necontextualizată.
Textele care apar în volum sînt: I feel we gaze with our entire bodies. Ce numim female gaze în artele vizuale romînești contemporane (Alexandra Turcu), Studiile literare romînești și codurile de gen (Mihaela Ursa), Sînt o doamnă, ce **** mea. Noul alfabet al doamnelor. Problematica de gen în poezia douămiistă (Ovio Olaru), Literatura minoră în ramă: Romanul romînesc scris de femei între tropismele interpretării și big data (Daiana Gârdan), Anarhia și emanciparea femeilor (Adrian Tătăran), Ce se scrie pentru copii? O macroanaliză a literaturii romîne contemporane pentru copii în era corectitudinii politice (Eva Sărășan), Între egalitate de gen și relații de producție. Ideologie și discurs de gen în Cartea fetelor din comunism (Emanuel Modoc), Nomadism muzical. De la arhaic la suprarealism: Ada Milea și DakhaBrakha (Maria Fărîmă), Idealizări și demonizări ale feminității în Evul Mediu european (Andrei-Călin Zamfirescu); din păcate, un amalgam din care rezultă că fiecare a scris despre ce s-a priceput și cît s-a priceput, fără vreun interes real față de subiect sau tema cărții. Limbajul, de asemenea, în unele texte e greoi, bolovănos.
În textul său, Studiile literare romînești și codurile de gen, Mihaela Ursa afirmă că: „La celălalt capăt, adepții noilor politici ale reprezentării publice confundă arta cu practicile sociale pînă la a imagina epurări ale textelor neconforme cu corectitudinea politică sau alte tipuri de sancționări ale clasicilor «înrăiți» în performatări și stereotipii culturale pe care le pun din nou în circulație la umbra prestigiului lor simbolic.”
Aș vrea să insist pe această idee pe care am regăsit-o în ultimii ani din ce în ce mai virulent expusă, și anume că societatea romînească nu (mai) este defel misogină/ patriarhală, că există cîțiva scriitori misogini rămași în USR, dar în rest, totul este de-o egalitate izbitoare și de un bun simț orbitor. Pe de altă parte este frica, groaza chiar, a unora și altora că de mîine s-ar putea să ne trezim că nu vom mai avea în manuale, pe pereții școlilor, scriitori ca Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu etc.
Dacă aceia care se tem atît de mult pentru o astfel de situație, ar fi (fost) la fel de îngrijorați de sexismul, discriminarea, misoginia, excluderea, segregarea din literatură, dar și din viața de zi cu zi, dacă ar fi fost la fel de revoltați de sexismul, discriminarea, misoginia, excluderea, segregarea din literatura romînă și din viața de zi cu zi a tuturor, lucrurile ar arăta cu totul altfel. Grija pentru valorile literare canonice naționale ne anesteziază simțul civic, bunul simț; ne arestează în fața unor imagini pe care le preferăm în locul, sănătatea și dezvoltarea copiilor noștri. Ne pasă mai mult de ce se va întîmpla cu niște nume recunoscute, canonizate decît de educația, nevoile propriilor copii și mai ales fiice.
Anul trecut, Elena Vlădăreanu a inițiat Premiile Sofia Nădejde pentru Literatura Scrisă de Femei; reacțiile multor autori au fost pline de violență, dezaprobare, misoginie și mai ales protecție a propriului statut/ grup și așa-zisei puteri. S-a ajuns pînă la a se întreba dacă aceste premii sînt umilitoare pentru scriitoare. Componența juriului de anul acesta este izbitor de egalitară: trei bărbați, trei femei. Alex Goldiș spunea într-o postare pe Facebook că juriul acestor premii a fost credibil. Ar fi credibil un juriu compus doar din femei? Ar fi credibil un juriu compus și din feministe/ activiste? Ar fi credibil un juriu care ar fi compus din persoane care desconsideră literatura scrisă de femei? Ar fi credibil un juriu care ar fi compus din persoane care cred că scriitoarele trebuie numite scriitori sau care cred că nu există misoginism în literatură sau care cred că acest premiu ar fi umilitor pentru scriitoare? Aceste premii vor fi adaptate cerințelor, așteptărilor, dorințelor bărbaților? Ar fi credibil un juriu care scuză mai tinerii colegi pentru seratele băiețești, discriminatorii? Atîta timp cît întoarcem spatele realității, vom vedea doar umbrele lăsate pe pereții peșterii.
Pedagogia otrăvitoare
Cutumele patriarhale se mențin nu doar din inerție, ci din cauza obedienței oarbe, a dorinței de control, fricii și dorinței de a preda/ dărui o continuitate a acestui sistem distructiv și inuman. Menținerea în roluri rigide și false este predată încă din familie, apoi este continuată, dezvoltată, întărită pe băncile școlii și scaunele bisericii.
Sistemul patriarhal se întreține și menține din frică și rușine, în primul rînd; are reguli fixe, deci inflexibile care nu pot fi chestionate. Obediența oarbă față de autoritate este deseori considerată o virtute (asemeni misoginiei, violenței) și datorită ei s-au putut întîmpla atrocități în istorie. Obediența oarbă nu permite chestionarea autorității; această obediență oarbă aduce cu ea reprimarea sentimentelor și emoțiilor; prima vizată este furia în cazul femeilor. Frica este emoția care este păstrată, căci ea contribuie la controlarea persoanei. Obediența oarbă cere respect absolut, ascultare absolută în orice situație; tot obediența va șterge, din dorința de a se potrivi în tipar, voința persoanei, spontaneitatea, autonomia. Astfel de atribute nu sînt compatibile cu controlul și obediența. În acest stadiu, exprimarea oricărei opinii care este în dezacord cu autoritatea, principiile patriarhale, va fi suprimată. Rușinea va fi injectată persoanei prin încercări de a o face să se simtă inadecvat, defectă, greșită în situațiile cînd aceasta va încerca să-și exprime emoțiile, gîndurile, voința, dezarcordul.
Acest control a fost și este deținut de bărbatul alb, heterosexual, privilegiat, clasist, deseori rasist, xenofob, antisemit și homofob; el va construi ierarhii, va crea alianțe care vor avea la bază astfel de principii. El este stăpînul, proprietarul, restul (rudele, prietenii etc.) sînt subordonați, sclavi, obiecte de deținut, exploatat, controlat, mutilat.
Acest patriarh absolut și rigid va avea mereu dreptate, nu se va înșela/ greși niciodată. Atunci cînd i se vor aduce dovezi peste dovezi ale propriei iresponsabilități/ erori, acesta va învinui pe alții. Astfel, țapii ispășitori vor încasa totul. Acest patriarh este asemenea zeilor: atotputernic, perfect; el va nega, șterge, invalida libertățile individuale: puterea de a percepe, de a gîndi și a interpreta, de a simți, de a dori și a alege, puterea de a imagina. Alte reguli vor fi construite, toate pentru a face controlul mai puternic și trainic. Într-un sistem patriarhal persoana este considerată, fie supraumană, fie subumană. Greșelile nu sînt acceptate, căci a greși înseamnă a te arăta uman; a te arăta uman înseamnă recunoașterea limitelor și defectelor, iar această recunoaștere este incompatibilă cu ideea de perfecțiune a sistemului patriarhal.
Ne aflăm, din păcate, în continuare, într-un sistem patriarhal. Patriarhatul nu a dispărut cu obținerea dreptului de vot și nu va dispărea nici după ce autoare vor fi incluse în manuale. Nu putem crea schimbarea dacă nu sîntem conștienți de realitatea în care și pe care o trăim, de rasismul existent, homofobia, clasismul și discriminările pe care le perpetuăm. Nu putem crea schimbarea fără o conștiință politică.
Mihaela Ursa spune în textul său că nu dorește să se înțeleagă că „n-am fi avut în ultimele două decenii manuale de limba și literatura romînă cu o privire modernă asupra literaturii sau cu metode de studiu aduse la zi.” N-aș putea spune că am avut în ultimele decenii manuale de limba și literatura romînă actualizate, în niciun caz că aceste manuale ar răspunde nevoilor elevilor. Textele din manualele de gimnaziu din epoca Ceaușescu erau majoritar ale autorilor, inclus fiind doar un poem al Anei Blandiana, Doină, și acela în categoria texte suplimentare. Singura autoare pe care eu am studiat-o în școală a fost Hortensia Papadat-Bengescu; astăzi, nici ea nu se mai regăsește în manuale și a fost ștearsă și din programa pentru Bacalaureat. În ce fel a fost manualul de limba și literatura romînă actualizat, dacă nici astăzi nu se studiază operele, activitatea, contribuția și istoria autoarelor? În ce fel s-a materializat privirea modernă asupra literaturii, atîta timp cît nu există nicio scriitoare inclusă, ce să mai spun de procesul creativ al autoarelor, despre care nu se vorbește absolut deloc, de orele inexistente de creative writing, de feminism, de lipsa literaturii contemporane din manuale? În ce fel s-a materializat privirea modernă asupra literaturii, cînd rasismul din textele literare nu este discutat, amendat? Cînd violența asupra copiilor și femeilor din textele literare este deseori legitimată și deloc dezbătută? Cînd subiecte ca menstruația, avortul, nașterea sînt încă tabu nu doar în textele literare ci și în discuțiile de la clasă?
Faptul că într-un exercițiu din manual apare o strofă dintr-un poem al unei poete (sau la lecturi suplimentare), nu schimbă cu absolut nimic realitatea; cum ar fi dacă manualele ar conține doar texte semnate de femei și răzleț cîte o strofă dintr-un poem de Nichita Stănescu și acela într-un exercițiu rătăcit la finalul manualului? Cum ar fi ca operele autorilor să fie lecturi suplimentare/ opționale și operele autoarelor obligatorii? Din punctul de vedere al patriarhatului, aceste manuale sînt exact așa cum trebuie: ele nu sînt greșite, desuete, așa ceva nu se poate recunoaște. În schimb, se găsesc tot felul de țapi ispășitori.
Referindu-se la canonul literar, Mihaela Ursa observă că fetele nu se pot regăsi în personaje feminine aflate în rol de victimă, muză etc., spunînd despre Camil Petrescu că „își asumă conștient distribuirea femeii în rol de obiect sau muză”. Autoarea afirmă că „tiparele pe care astăzi le numim misogine nu vin neapărat din intențiile individuale ale autorilor, ci din grundul epistemic, din vulgata unei întregi epoci.” Ei sînt totuși produsul unui sistem patriarhal crescut de secole, al cărui vîrf de abia îl întrezărim, pe care foarte puțin l-am chestionat, dar pe care l-am acceptat orbește. Pe lîngă asta, nici fetele, nici băieții nu primesc modele sănătoase nici în familie, nici în școală. Unde ai putea vedea niște modele sănătoase, cînd acasă, riscul ca copilul să asiste la o scenă de violență este foarte mare; foarte mulți copii provin din familii disfuncționale, cu gîndire și practică patriarhală, în care violența este considerată o manifestare a afecțiunii.
Deși autoarea atrage atenția asupra riscului și limitării de a vedea/ discuta/ preda literatura doar „dintr-un unghi exclusiv național” și deși afirmă că cititorii primesc modele despre „cum arată iubirea, ura, violența”, continuă totuși spunînd că „educația violenței și desensibilizarea empatică s-au făcut de-a lungul istoriei prin manifeste dogmatice, mai puțin prin literatură și ficțiune.” Din păcate pentru noi toți, acest mai puțin nu prea există. Gîndirea și educația patriarhală sunt surse bogate de lecții antiumane, mai ales în literatură, unde astfel de mentalități și practici patriarhale sunt legitimate. Avînd lecturi care promovează/ prezintă violența, nediscutate, riscul de a-ți întări astfel de convingeri este uriaș.
Ar trebui să mărturisim chiar noi, femeile, ce impact au avut astfel de lecturi (ca Baltagul, Mara, Ion etc.) asupra noastră, cu ce imagine a femeii am plecat în viață, după cea formată în familie; cu ce imagine de comunicare, dialog, relație de cuplu am pășit multe dintre noi, în viață. N-aș vrea să vedem un „caz contemporan de imitație negativă a unui personaj” (și nu cred că-și dorește nimeni așa ceva) ca să ne convingem că textele literare, scenele din realitate care conțin violență, abuz etc., nechestionate, nediscutate și criticate, au impact asupra privitorului și îi pot întări convingerile patriarhale. De altfel, orice persoană care este martoră a unui abuz/ violențe, devine victimă. Ce se reproșează deseori într-o astfel de discuție este tocmai lipsa acestei critici. Cîți profesori acum, dar și acum zece ani, discută/ discutau cu elevii despre subiecte ca violența asupra femeilor, violul, abuzul, subiecte care au legătură cu operele studiate? Se lasă totul pe umerii elevilor (și uneori ai profesorilor/ profesoarelor), dar în manuale nu se introduce o altfel de abordare a textelor canonice.
Mihaela Ursa spune că „un copil va ști să identifice și să sancționeze violența domestică după ce a înțeles-o critic în reacție la o lume ficțională, decît unul care a trăit-o pe pielea lui sau care a auzit despre ea doar ca etichetă socială.” Observ că mulți părinți și profesori și autori de manuale așteaptă de la copii să știe din capul locului că violența este nocivă, în condițiile în care violența este normalizată și necriticată, în condițiile în care părinții și unii profesori își lovesc copiii/ elevii. Copilului i se cere să facă ceea ce părintele nu face, ceea ce manualul nu sancționează; există șanse foarte mici ca copilul care va sancționa violența domestică să nu o fi văzut și în realitate, să nu o fi experimentat pe propria piele. Copilul care este martor la o scenă de violență domestică, devine victimă. Nu ar trebui să se pună pe umerii copiilor astfel de responsabilități, ci ar trebui ca ele să fie asumate de adulți. Sîntem atît de obișnuiți cu violența, încît nu mai vedem nicio problemă în manifestarea violenței.
În textul său, Sînt o doamnă, ce **** mea. Noul alfabet al doamnelor. Problematica de gen în poezia douămiistă, Ovio Olaru face o prezentare a contextului în care a apărut și s-a dezvoltat generația 2000, încercînd să vadă dacă „problematica de gen” se regăsește în volumele poetelor douămiiste, printr-o analiză a cîtorva dintre aceste volume: volumele Elenei Vlădăreanu, Cosminei Moroșan, Dianei Geacăr, Ruxandrei Novac, Valentinei Chiriță, Gabriellei Eftimie; observ că pe Miruna Vlada o amintește în treacăt. Acestor volume însă riscă să li se mai adauge încă un strat de proiecție masculină. Senzualitatea/ erotica/ sexualitatea răsamintite de critici arată mai degrabă proiecțiile lor decît ceea ce exprimă textele; multe dintre aceste volume arată personaje feminine folosite, abuzate, hărțuite și (auto)obiectificate; femeia este privită și se privește ca anomalie, ca monstruozitate, ca pe ceva inadecvat, greșit; femeia-bărbat care pare să fie un laitmotiv al bărbaților de cîteva secole încoace, este expresia respingerii unei feminități neconforme. (De altfel, Marin Mincu în Generația 2000 le plasează pe Elena Vlădăreanu, Zvera Ion și Angela Marinescu în competiție. Ce altă dovadă mai mare de pedagogie otrăvitoare dorim?).
Pentru ca aceste autoreprezentări ale feminității/ femeii să aibă un caracter feminist, ar fi fost nevoie ca ele să se definească nu prin ochii fanteziilor bărbaților, nu prin (auto)obiectificare, ci să se desprindă din rădăcină de astfel de reprezentări/ raportări, să producă eliberare, autonomie, conștientizare și transformare. Nu s-a produs această conștientizare și transformare; de altfel, în volumul Pagini, al Elenei Vlădăreanu este prezentat un viol (nu scenariul de viol amintit de Ovio Olaru) la care personajul feminin nu știe cum să se raporteze, nu știe să-l definească, nu poate vorbi despre el. Nu aveam atunci limbajul pentru astfel de abuzuri, dovadă că în multe volume ale poetelor violența asupra femeii este prezentată ambivalent. În volumul de debut al Dianei Geacăr sînt cel puțin două scene de violență asupra femeii întîmplate în sînul familiei, dar ele nu sînt chestionate, ele nu sînt prezentate critic. Personajul feminin (ca și în cazul volumului Pagini al Elenei Vlădăreanu) este victimă, neavînd limbaj pentru exprimarea situației în care se află. James Baldwin spunea că „victima care poate să articuleze situația victimei, a încetat să fie o victimă, ea a devenit o amenințare.” Referindu-se la volumul Pagini, Ovio Olaru spune că „reclamată în fundal e inegalitatea dintre sexe, vulnerabilitatea femeii care nu-și permite luxul unui refuz” și citează parțial dintr-un poem al Elenei Vlădăreanu. Poem în care este descrisă o scenă de hărțuire și viol; personajul din această carte este abuzat în toate felurile, manipulat, folosit de bărbați; măcar atît putem spune după 16 ani, nu? Povestea femeii din Pagini este a femeii care dorește să fie acceptată așa cum e, a femeii care a internalizat ideea că femeia nu poate fi scriitoare, că trebuie să se adapteze, să se ciuntească pentru a fi acceptată de lumea bărbaților, a femeii care spune nu, dar nu este luată în serios, a femeii care se simte în competiție cu alte femei, a femeii care a internalizat obiectificarea, a femeii care a fost atît de folosită și abuzată de bărbați încît se simte “ca un căcat, pe care un prost îl/ poartă pe gheată prin tot orașul și cînd își dă seama,/ se șterge pe iarbă”, este povestea unei femei care este victimă a acestor acțiuni/ comportamente/ lecții ale bărbatului. Această carte ar fi putut duce la conștientizare și transformare dacă nu ar fi fost contaminată de ideile patriarhatului. O carte scrisă pentru un patriarh nu poate ajuta alte femei să vadă, să-și spună povestea, să-și facă vocile auzite. Povestea femeii din Pagini nu ajunge să fie spusă, ea este acoperită, mutilată de vocile și acțiunile bărbaților. A-ți spune povestea înseamnă a primi înapoi ceea ce ți-a fost luat: vocea, demnitatea, puterea, independența; a-ți spune povestea înseamnă a da voce miliardelor de alte voci.
Citind aceste volume, sîntem martori și victime, la fel ca aceste femei care sînt prezentate ca fiind pasive, la diferite forme de abuz și (auto)obiectificare; ele supraviețuiesc într-o astfel de lume, dar nu reușesc să se elibereze. Pe de altă parte, felul în care au fost receptate aceste volume și felul în care, în continuare ele sînt interpretate azi, nu ajută la înțelegerea poezie contemporane scrisă de femei. Ovio Olaru spune: „Poetele s-au afirmat prin talent, iar mediul machist s-a dizolvat încet sub acțiunea egalizatoare a libertății de expresie, dobîndită încet și resimțită ca o adevărată eliberare.” Nu-mi dau seama prin ce altceva s-ar fi putut afirma poetele decît prin talent. Iar dacă mediul machist s-a dizolvat încet și problemele s-au rezolvat, cum se face că aceleași probleme, în ciuda acțiunii egalizatoare a libertății de expresie, există în 2019?
De ce avem nevoie și cui folosește să numim feministă o literatură care este pseudo-feministă? Și aceasta, în timp ce contribuția și istoria scriitoarelor nu este recunoscută. De unde vine interesul acesta straniu de acceptare, îngăduire a unui așa-zis feminism? Nu cumva această preocupare ascunde consolidarea status-quo-ului patriarhal și prinderea poetelor într-o loialitate față de patriarhat? Ce am putea recupera din punct de vedere feminist, ar fi volumele Elenei Vlădăreanu, Non stress test și bani. muncă. timp liber, în care este prezentă mai clar și asumată preocuparea față de rolurile de gen, discriminare, presiunea pusă de societate pe femei de a deveni mame și de a presta acest rol doar într-un anumit fel, dificultățile și milioanele de schimbări cu care o femeie se confruntă în momentul în care devine mamă, despre lipsa de timp a femeii, despre munca și banii femeii, dar și despre condiția artistei într-o lume contemporană, despre dublele standarde, munca neplătită a autoarelor. Cred aceste două cărți ar fi avut impact mai mare și ar fi ajutat la schimbarea, măcar un pic, a percepției, dacă ar fi apărut la începutul anilor 2000; ar fi ajutat niște femei, într-o Romînie a tranziției, să-și vadă reflectată condiționarea creată de societate.
Noi, cele despre care ați spus că sîntem genul greșit
Cînd citesc textele unor bărbați, văd cum sînt transformată dintr-o persoană, într-un obiect, într-o categorie, într-o fantezie. Cînd citesc textele unor bărbați, îi aud cum îmi explică ce am scris eu; cînd citesc textele unor bărbați, îi văd convinși că știu mai bine ca mine ce înseamnă să fii femeie; îi văd convinși că știu mai bine ca mine ce simt, gîndesc, vreau să spun. Cînd citesc textele unor bărbați, îi aud cum îmi explică ce este feminismul și cum ar trebui să fiu feministă. Cînd citesc textele unor bărbați, îi aud că nu trebuie să fiu feministă. Cînd citesc textele unor bărbați, îi aud că trebuie să fiu moderat feministă, că trebuie să fiu acceptabil feministă. Cînd citesc textele unor bărbați, îi aud spunînd, chiar dacă urăsc femeile, voi spune că sînt feminist. Cînd citesc recenziile unor critici, simt încă o dată cum generații de femei sînt îngropate. Cînd citesc textele unor femei, îi văd pe bărbați cum picură ura în mințile femeilor. Văd mîinile bărbaților care scriu în locul mîinilor femeilor. Cînd citesc textele unor femei, simt ura cu care au fost educate. Le văd corpul strivit între dorința educată de a fi obiect și eliberare. Le văd mîinile cu care au dactilografiat manuscrisele bărbaților. Le văd mîinile acoperindu-și fața de lovituri. Le văd corpul burdușit de lovituri. Le văd corpul care devine important doar dacă este alb și neted. Le văd corpul care devine important doar dacă naște, doar dacă poate crea fantezii. Le văd corpul care devine important doar dacă e disponibil. Le văd corpul chircit, stîlcit de teroare, le văd corpul care face loc corpurilor bărbaților. Le văd mințile lor care îi lasă pe bărbați să decidă în locul lor. Corpul lor care este pus la îndoială; corpul lor care este sexualizat, abuzat; mințile lor care sînt anulate pentru a face loc minților bărbaților.
Cînd citesc textele unor bărbați, văd cum pun mîna pe gura femeilor; cum le împiedică să vorbească sau să țipe; văd cum le ating fără să aibă consimțămîntul; cînd citesc textele unor bărbați, văd cum se înfurie; cum șterg poemele femeilor de pe listă; cînd citesc textele unor bărbați, tot ceea ce văd, simt, aud este cum ei doresc să elimine femeile; cum acest obiect care este femeia are pretenții să fie considerată o persoană; o ființă cu voce, demnitate, drepturi care dorește să fie tratată egal. Cînd citesc textele unor bărbați, văd cum doresc să izoleze femeile, să le descurajeze, să le interzică accesul la educație, văd negarea capacității/ activității femeilor, văd poluarea capacității/ activității femeilor, dublele standarde, falsa categorisire; cînd citesc textele unor bărbați, văd cum neagă identitatea femeii, văd cum neagă activitatea femeii, numind-o poet, văd cum neagă violența, văd cum se protejează între ei, văd că pentru ei, o femeie care scrie despre bani este același lucru cu un bărbat care scrie despre bani, văd că pentru ei masculinitatea toxică este doar suferință romantizată; văd că pentru ei, acceptabilă este doar femeia albă, heterosexuală.
Cînd citesc textele unor bărbați, văd misoginismul, sexismul, discreditarea, invalidarea, ura, disprețul, negarea misoginismului, obiectificări, falsa categorisire ca în: „intimitatea unei feminități frustrante”, „concomitent descărnată și senzuală”, „livrare sentimentaloidă”, „exces sentimentalist”, „patetism nereținut”, „intersecțiile cele mai abjecte ale individualității feminine”, „visceralitate exacerbată”, „sensibilitate acutizată”, „expresie «virgină» pendulînd între pudicitate și senzorialitate frustă”, „acribia anatomică frizînd obscenitatea”, „mitul megafeminității”, „comedii ale feminității”, „masca predilectă a personajului liric este femeia vampir în varianta burlescă”, „excesul de sensibilitate al unei feminități agresate de mizeriile propriei sale condiții”, „virilitate malefică”, „caricatură feminoidă a textului”, „parodie a megafeminității”, „retrospecții saturate de melancolie, din tristeți domoale”, „domesticitate”, „figurine infantile”, „hiperexpresivitate”, „stridență”, „feminitate ultragiată”, „feminitatea care se rostește în aceste poeme este una de tip mai special, căci aici sexualitatea neliniștește, provoacă angoase și «crize», este sterilă, condamnată parcă să avorteze la nesfîrșit”, „singura, și irezistibila, putere a feminității este aceea, contrară, a seducției”, „femininul se cere investigat acolo unde acționează mecanismele și legile seducției, care își descoperă finalitatea în ea însăși”, „mega-femeia nu întruchipează femininul în exces, ci se definește tocmai prin absența feminității”, „femeie-copil”, „Evă serafică”, „infantilism perpetuu”, „arhetipul sintetic al androginului”, „discurs mînios”, „luări agresive de poziție”, „despre statutul de minorat al femeii”, „au fost considerate primii reprezentanți ai post-douămiismului”, „dincolo de cîteva instanțe de obiectificare a femeii, ipostazele unei prezumate masculinități excesive, care-i arogă drepturi absolute cu privire la actul creator sau care își satisface, egoist, propriile nevoi în detrimentul celorlalți, lipsesc cu desăvîrșire din poezia douămiistă”, raporturile amoroase sînt vădit mai sexualizate în imaginarul poetelor decît în cel al poeților, poeții își rezervă statutul de romantici suferinzi.”
Cînd scriu, vreau să fiu respectată. Vreau să fiu tratată ca o persoană, nu ca un păcat, nu ca o păpușă, nu ca o fecioară, nu ca o anomalie, nu ca o fantezie a bărbatului. Cînd citesc textele femeilor, văd frica; laptele vărsat de copil, hamul de pe pieptul femeii, văd îndoiala, văd mîna care curăță casa, văd nevoia și dorința femeii de a fi ea însăși; văd femeia care e educată să fie văzută, nu auzită; văd femeia care se obiectifică pentru că manualul, literatura, biserica, familia au obiectificat-o; văd scutecul pe care „doar o femeie știe să-l schimbe”. Simt lipsa ei de fier și de magneziu, simt lipsa timpului ei, lipsa odihnii ei. Cînd citesc textele femeilor, aud că acestea nu sînt poezii, acestea nu sînt romane, acest text nu este suficient de expresiv, de poetic, de estetic, aud că textul scris de femeie este lipsit de valoare, textul ei este inferior, așa cum se consideră că femeia este inferioară bărbatului.
Cînd citesc textele bărbaților, văd afirmații ca: „Nu cred că există actualmente nici misoginism generalizat, nici machism în viața noastră literară”. Citesc: „nu suport nici un anumit tip de presiune feminină, mai rară, dar nu rarisimă în viața literară.” (Femeile ce să mai spună de presiunea, oprimarea pe care au trăit-o de secole?) Citesc: „Dar, dacă există într-adevăr în creația literară un teritoriu unde marca feminității să fie vizibilă chiar la modul ostentativ, acesta este memorialistica penitenciară.” Citesc: „Și poate că nici nu este posibil unei femei să se ridice pînă la gradul suprem al creațiiei literare. Stăpînirea atotputernică a realității, acel fiat dumnezeiesc al creatorului genial poate că întrece forțele unei femei.” Citesc: „Chiar noțiunea de violență are farmecul ei și o literatură cu femei nu s-ar putea construi fără ea. A devenit aproape convențională situația în care femeia preferă brutalitatea bărbatului, lovirea, în locul indiferenței. Lovirea ca manifestare a mîniei virile este un semn de interes biologic și sentimental susținut.” Citesc: „Rostul femeii romîne în viață și în artă e de a interesa pe bărbat, de a-l ridica la o concepție înaltă despre valoarea femeii, a-i da noțiunea unei arte erotice.” Cînd citesc textele bărbaților, văd: “Cînd femeia nevrotică este vindecată, devine femeie. Cînd bărbatul nevrotic este vindecat, devine artist…Pentru a crea este nevoie de distrugere. Femeile nu pot distruge.”
Ce a fost lăsat pe dinafară? Jumătate din viețile private ale umanității
Margaret Cavendish povestește cum Virginia Woolf a fost acuzată că a angajat un bărbat să îi scrie textele. Elisabeth Vigée-Lebrun a fost pusă în fața acelorași acuzații, că nu ea a pictat propriile tablouri. Aceeași situație a întîmpinat-o și Adelaide Labille-Guiard; Margareta Havermann a fost dată afară din academie pe aceleași suspiciuni. Cum spune Joanna Russ: „Nu ea a scris; el a scris.” În 1848, Percy Edwin Whipple a presupus despre Jane Eyre că „două persoane au scris [cartea], un frate și o soră” din moment ce „sînt subtilități ale gîndului și emoției în mintea unei femei care… adesea scapă nepercepute.” Despre Marry Shelley, Mario Praz scrie că „tot ceea ce a făcut dna. Shelley, a fost să dea o reflexie pasivă a cîtorva sălbatice fantezii care existau în jurul ei.” Despre Wuthering Heights, Mark Schorer a scris că „metaforele i-au spus [autoarei] ce să facă.” Carol Ohmann spune că „Emily Brontë a început să scrie Wuthering Heights, dar romanul s-a scris singur.” Multe din aceste replici le regăsim și în prezent. Dacă femeia nu este acuzată că nu ea a scris textul, ci bărbatul, un frate, unchiul, un bărbat angajat, dacă nu se spune că textul s-a scris singur, că metaforele au spus femeii ce să scrie, atunci, așa cum scriau și coordonatorii volumului Cum citesc bărbații cărțile femeilor, femeia a scris, dar nu însăși femeia, ci bărbatul din ea. Acest „fii bărbată” (care apare și în titlul volumului de la editura Paralela 45, și în textul lui Dan-Liviu Boeriu din Cum citesc bărbații cărțile femeilor) arată încă o dată negarea capacității, identității, procesului de scriere al femeii. O altă formă subtilă de negare a capacității/ activității autoarelor este și „o femeie nu a scris asta pentru că femeia care a scris este mai mult decît o femeie.”
Dacă se recunoaște că femeia totuși a scris/ creat opera respectivă, ce rămîne de făcut este să i se polueze activitatea, spunîndu-i-se că este o greșeală că a creat, că este ridicolă că a îndrăznit să creeze, că este nebună, că nu este modestă, că este lipsită de decență. O femeie care creează artă este o femeie „anormală, nevrotică, neplăcută și nedemnă de iubire. A scris, dar nu trebuia să scrie”.
Gîndindu-ne la lumea teatrului și a cinematografiei cel puțin, înțelegem imaginea poate mai bine, plină de preconcepții și prejudecăți, existente și astăzi, despre puritatea sau impuritatea actrițelor, despre jobul actriței care o transformă automat în prostituată/ curvă. Elaine Showalter scria că multe scriitoare erau criticate și etichetate ca fiind vulgare și lipsite de eleganță și rafinament. Ea amintește de Anne Brontë, al cărei roman Necunoscuta de pe Wildfell Hall „l-a scandalizat pe James Lorimer de la The North British Review prin vulgaritate și brutalitate. Elizabeth Barrett Browning a fost numită de Edinburgh Review ca fiind adesea mai vulgar masculină decît orice altă scriitoare”; despre Aurora Leigh s-a scris că dorește să-și dovedească bărbăția, devenind „vulgară… înjură fără provocare.” Despre Jane Eyre mulți critici au recunoscut romanul ca fiind o „capodoperă dacă era scris de bărbați, șocant sau dezgustător dacă era scris de o femeie.”
Femeile, atunci și astăzi dacă nu erau oprite din a crea, dacă nu erau descurajate, dacă nu li se puneau credibilitate și capacitatea la îndoială, dacă nu erau considerate mai mult decît femei, dacă nu se considera că ele scriu involuntar, erau, fie indecente, vulgare, nebune, scandaloase, fie scrisul lor era considerat…confesiv. „Această idee combina două direcții: că ceea ce a fost scris nu e artă și că o astfel de scriere este rușinoasă și prea personală (scriitoarea nu trebuia să simtă în felul acesta sau să facă astfel de lucruri și dacă a trebuit să facă astfel de lucruri sau să simtă în acest fel, cu siguranță nu trebuia să spună nimănui despre ele).” Lowell spune despre poemele Sylviei Plath că „totul în poeme este personal, confesiv, simțit, dar felul de a simți este halucinație controlată.” Stendahl afirma că: „o femeie nu trebuie să scrie niciodată nimic decît opere postume… Pentru o femeie sub 50 de ani, să fie publicată înseamnă să își cedeze fericirea unei loterii teribile; dacă are norocul de a avea un iubit, va începe să îl piardă.” Norman Podhoretz explică cum a ajuns Susan Sontag o critică recunoscută, datorită disponibilității unui loc vacant la cultură, povestind cum Sontag a fost aleasă pe considerente de asemănare (frumusețe, păr, limbaj) cu Mary McCarthy.
Despre dublul standard, Virginia Woolf scria: „o scenă pe cîmpul de luptă este mai importantă decît o scenă într-un magazin”. Mary Ellmann povestește prejudecăți și duble standarde aplicate prozatoarelor: „experiența lor este îngustă, personajele lor nu părăsesc niciodată dormitorul și salonul, budoarul. Este comun să se vorbească despre aceste camere ca fiind ermetic sigilate. Femeile nu sînt capabile să facă față unor spații deschise ca Wall Street sau Pentagon.” Din nou, prezentul ne confirmă, din păcate că textele femeilor sînt în continuare percepute așa, trecute prin sita unor prejudecăți și duble standarde.
Nici aproprierea creației unei femei nu este o chestiune doar a trecutului, cum nici minimalizarea contribuției și activității femeii nu este. De la Marie Curie care a fost numită asistenta de laborator al lui Pierre, la Alma Mahler care a fost compozitoare înainte de a se căsători cu Gustav Mahler, dar căreia acesta i-a interzis să compună muzică, la sora lui Mendelssohn, compozitoare și ea, și care a compus cîntece care îi sînt atribuite lui, la Ellen Moers care o recunoaște pe Mary Wollstonecraft ca fiind „una dintre cele mai mari prozatoare”, dar „cînd dorește să demonstreze asta, nu citează din proza acesteia, ci din…. scrisori,” la Emily Brontë despre care s-a scris că este „greu de separat de surorile sale,” la cunoscutele reduceri ale femeii artiste la rolul de mamă, soție, fiică, amantă sau, pur și simplu autoare de jurnal, puțin pare că s-a schimbat astăzi în privirea pe care o avem despre scriitoare și cărțile lor.
Autoarele nu sînt incluse în canon, dar sînt expuse la o critică de microscop, spre deosebire de autori, marii creatori care sînt îngăduiți, ba chiar scuzați, apărați și acceptați așa cum sînt. Cum ar putea fi incluse autoarele în canon/ manuale cînd ele nu sînt considerate cu adevărat poete, prozatoare? Cînd le este izolată sau minimalizată, deseori ștearsă contribuția și creația? În spusele lui Alex Goldiș, „cît de creditabil mai poate fi un canon în care scrierile Anișoarei Odeanu ar înlocui romanele lui Camil Petrescu sau ale unui Anton Holban, sau în care poezia Otiliei Cazimir ar înlocui poezia lui Arghezi?”
Însă, revenind la situația din spațiu literar romînesc, la canonul literar, la conceptul de generații, „Includerea doar a celor mai extraordinare femei, dar nu și a celor mai extraordinari bărbați, distorsionează relevanța acelor cîteva femei…care rămîn. Din moment ce femeile sînt adesea izolate în antologii… par ciudate, neconvenționale și deci un pic triviale.(…) Ele devin bizare, stranii. Din moment ce femeile sînt astfel izolate, ele adesea nu se potrivesc în contextul culturii literare. Atîta timp cît fiecare generație de femei… este exclusă din istoria literară, conexiunile dintre femei… devin din ce în ce mai obscure, ceea ce pur și simplu justifică excluderea a mai multor și mai multor femei pe principiul că ele sînt anomalii și deci nu se potrivesc.”
Cîteodată însă femeile ajung în canon pentru că pot fi descrise în termeni sexiști iar despre această realitate și abordare sexistă cunoaștem suficient, cred. Dumitru Crudu scrie în textul său din Cum citesc bărbații cărțile femeilor că citește „cărțile femeilor frumoase” și că tot ce le cer bărbații femeilor este „să dea draperia într-o parte și să ne lase să ne uităm prin gaura cheii.” Încercînd să facă un soi de cronică poemelor Irinei Nechit, acesta scrie că poeta „și-a trecut sub tăcere feminitatea” și că „unele poete au pozat în victime, unele au devenit militante înfocate, dar altele au încercat să vadă mai departe de atît, așa cum a făcut și Irina Nechit, pentru care revolta feministă nu este un punct de sosire (…) ci e doar un punct de plecare.” Ceea ce se încadrează în mentalitatea și poetica patriarhală, va fi acceptat și lăudat.
Cristima Hermeziu spune în textul său că literatura are nevoie doar de autenticitate și expresivitate și că „de ce nu ne ajung criteriile estetice ca să discutăm despre literatură?” Tot ea spune că „literatura rămîne rece la diferențele de gen” și îl citează pe Bogdan Crețu care afirmă „Emily Dickinson, surorile Brontë, Jane Austen, Virginia Woolf, Marguerite Yourcenar, Herta Müller etc. sînt scriitori, nu scriitoare. Vreau să spun că ele își depășesc statutul feminin, plasîndu-se, fără complexe, într-o competiție axiologică, nu ideologică.” Despre surorile Brontë, Virginia Woolf (despre Emily Dickinson, Jane Austen și altele îi las pe bărbați să descopere ce s-a scris și spus) se poate vedea mai sus ce s-a scris, spus și gîndit. Dar de ce crede Bogdan Crețu (alături de alții) că o autoare ar vrea să-și depășească statutul feminin? Și-au depășit bărbații statutul masculin? De ce crede Bogdan Crețu că statutul feminin este inferior? De ce șterge identitatea, procesul, viziunea și activitatea autoarelor, de ce atribuie scriitorului ce este al scriitoarei? De ce literatura are valoare doar dacă este scrisă sau atribuită bărbatului?
Nu pot să nu observ că unii autori nu par a face diferența între feminin și feminism; pe de altă parte, cuvintele care apar cel mai des în textele bărbaților sînt: feminin, seducție, erotic; Adrian G. Romila spune în textul său că literatura pe care o scriu femeile seamănă cu „un nud din cuvinte”, că lectura va fi o „dezgolire treptată, un preludiu și o posesie.” Nu mai amintesc cum încheie acest autor propriul text. „Complimentele” acestor autori sînt degradante și dezgustătoare. Cînd citesc textul unui bărbat nu am nici cel mai mic interes ca autorul să se urce pe mine și să mă umple de vorbe și gesturi libidinoase; cu atît mai puțin, cînd citesc textul unui bărbat, nu vreau să mă dezbrace nici din priviri, nici din vorbe.
În ultimele două numere (aprilie-mai) ale revistei Familia, Ion Simuț deschide o dezbatere intitulată Au talent poeții tineri de azi?, prin poeți tineri de azi înțelegînd autori care au debutat începînd cu anii 2000 pînă în prezent, cu vîrsta cuprinsă între 30 și 35 de ani. Dilema dlui Simuț este: „de ce, din mulțimea poeților debutați și afirmați din 2000 încoace, nu au apărut talente de calibrul sau de prestigiul unor Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu sau Cristian Popescu? Sau au apărut și nu se văd deocamdată? Totuși, de două decenii, poate chiar de trei, să nu fi apărut în literatura română niciun posibil mare poet?” A se observa că genericul „poeți” nu include și nu se referă și la poete; Au talent tinerii poeți de azi? îmi amintește de Sînt pregătite pentru viață tinerele fete?, textul lui Ion Iliescu din 1968 din revista Femeia; îmi amintește, de asemenea și de polemica iscată odată cu apariția generației 2000. Ce înseamnă mare poet și ce înseamnă prestigiu în acest paragraf? De ce ne dorim să avem doar poeți? De ce ne dorim să avem poeți (mari) ca Dinescu (!) sau Cristian Popescu sau Mircea Cărtărescu, de ce vrem să facem poeții din ziua de azi după chipul și asemănarea trecutului? De ce dorim să facem poeții de azi să fie altcineva și altceva decît sînt? De ce nu ne dorim să trăim în prezent, să încercăm să înțelegem, analizăm ceea ce se scrie azi? De ce ne dorim o involuție?
Unii bărbați creatori par că doresc să ne forțeze sau măcar să ne convingă să ne exprimăm experiențele, adevărurile în limbajul lor; sau, mai rău să acceptăm ca preocupare doar problemele lor. Scrisul femeilor este considerat trivial pentru că problemele pe care vor să le exprime femeile sînt considerate triviale. Așadar, „ea nu a scris; ea a scris dar nu trebuia să scrie; a scris, dar uite despre ce a scris; a scris, dar ea nu este într-adevăr un artist (variantă masculină aleasă de mine), nu este cu adevărat serioasă, nu este cu adevărat artă. A scris, dar a scris doar o carte. A scris, dar este inclusă în canon dintr-un singur, limitativ motiv. A scris, dar sînt puține ca ea.”
Avem nevoie de o literatură asumat feministă și intersecțională, de o analiză pertinentă a literaturii scrise de femei, de claritate și eliberare a minților și literaturii de vechiul model inuman, nociv, discriminator; avem nevoie de viziunea femeilor asupra literaturii; de diversitate, deschidere, dedicare, consecvență pentru a schimba ceea ce nu putem accepta. Viețile femeilor sînt sculptate de discriminare, duble standarde, obiectificare, masculinitate toxică, abuz, rasism, homofobie; ceea ce am fost împiedicate secole la rînd să spunem, ar trebui spus și scris. Literatura scrisă de femei are nevoie de revoltă și revoluție; eroticul, vulnerabilitatea sînt forțe. Ceea ce a fost luat, trecut sub tăcere, trebuie revendicat, fără a reproduce, legitima lecțiile toxice, rasiste, homofobe, clasiste, antisemite, inumane și degradante ale patriarhilor.
Noi, cele despre care ați spus că sîntem genul greșit, noi, cele despre care ați spus că avem orientarea și identitatea greșită, noi, cele care avem altă etnie, noi nu sîntem greșite. Noi sîntem cele despre care, deși am scris aceste poeme, romane, voi susțineți contrariul. Noi, cele despre care ați spus că sîntem arta minoră, arta inferioară, arta scandaloasă, arta femeilor care cresc copii, noi, cele despre care ați spus că sîntem arta domestică, arta celor nebune, arta celor isterice, arta celor anormale & de neiubit, noi nu sîntem greșite. Noi sîntem cele pe care le-ați mutat, cele pe care le-ați manipulat, cele pe care le-ați mutilat, noi sîntem cele pe care ați pus etichete, noi sîntem cele pe care le-ați ascuns în istorie, cele pe care le-ați îngropat în istorie, cele amuțite, cele uitate și mereu prezente. Noi nu sîntem greșite. Sîntem multe. Noi sîntem cele care am scris și vom scrie personal, personal, personal, radical, politic și lipsit de rușine.
(Eseu apărut inițial pe reteauacritica.artapolitica.ro)
