Literatură și Feminism

I

Scriitoare/scriitori

După ce a citit Pânza de păianjen, romanul de debut al Cellei Serghi, Liviu Rebreanu a chemat-o la el acasă, la o discuție. Serghi s-a prezentat, iar Rebreanu – înainte de orice – i-a așezat o mână grea pe umăr și a decretat:

– Ești un scriitor!

Se întâmpla în urmă cu optzeci de ani. Și astăzi, profesionistele și profesioniștii din domeniul literar folosesc cu precădere termenul de „scriitor”, indiferent de genul persoanei la care se referă. Motivația e că sună mai serios, dar și a judecată universală. Nu spui „una dintre cele mai bune scriitoare ale vremurilor noastre” pentru că se înțelege „una dintre cele mai bune dintre scriitoarele vremurilor noastre”. Iar pluralul feminin nu include automat și scriitorii, așa cum, teoretic, pluralul masculin include și scriitoarele.

Practic însă nu le include absolut deloc. Scriitoarele nu sunt recunoscute și nu sunt apreciate așa cum sunt scriitorii. Deși multe, multe femei scriu și cu toate că destule femei publică, valoarea lor e tot timpul contestată; primesc mai puțină recunoaștere, sunt nominalizate și invitate mai rar la evenimente; au mai puțin acces la resursele de toate felurile.

Pluralul masculin sună mai „natural” doar pentru că dominația masculină asupra ariilor profesionale respective se află într-un proces continuu și violent de normalizare. Ni se pare „normal” ca pluralul masculin – traducători, redactori, medici, judecători, ingineri – să includă și genul feminin, și „anormal”, ridicol, artificial, ca pluralul feminin să-l includă pe cel masculin.

E ciudat, de exemplu, să spui o trupă de artiste în loc de o trupă artiști; traducătoare în loc de traducători; pictore în loc de pictori; poete în loc de poeți; scriitoare în loc de scriitori; dar și un miting al muncitoarelor în loc de un miting al muncitorilor; dar și dragi eleve, dragi studente, când te referi la audiențe mixte.

Întrebarea care se pune este: de ce stau lucrurile așa?

                                                                                  Imagine: Scriitorul Cella Serghi

*

În anul 2016, criticul literar Dan C. Mihăilescu a scris în antologia Cum citesc bărbații cărțile femeilor că „nu există pacoste mai mare ca obsesia egalitarismului, indiferent că vorbim de politică sau literatură, sociologic sau estetic.”

Iar în 2011, criticul literar Alex Ștefănescu a scris pe coperta patru a unui roman: „Clara adoarme şi se trezeşte nu chiar gândac, ca personajul lui Kafka, dar ceva asemănător şi anume o femeie obişnuită.”

În același timp în care aceste păreri, și multe, multe altele asemenea, erau publicate de editurile Humanitas și Polirom, legitimate prin reproducerea lor de niște mari roți ale sistemului, mulți critici, poeți, scriitori își agresau nestingheriți, fizic și/sau verbal colegele.

Mărturisirile despre aceste întâmplări se fac aproape mereu în șoaptă, în vreun colț întunecat de cafenea, în vreo dimineață după beție, cu rugămintea „să nu mai spui nimănui”.

Nu e logic? Cine și-ar dori ca după ce că a fost hărțuită, să mai fie și învinuită, acuzată, privită cu suspiciune, înjurată, amenințată și în cele din urmă marginalizată din cauză că a expus hărțuitorul. Și din postura – îndoielnică, suspectă, insuficientă, cum o fi ea, dar reală – de scriitoare, să se trezească peste noapte nimic altceva decât o femeie obișnuită.

Cum să te lași pradă patimii egalitarismului care, practicată individual, în lipsa solidarității și a susținerii, te face să te simți ca un gândac.

*

Înainte să nu mai existe nicio femeie în programă, în manualul de literatură pentru clasa a XI-a (Corint, 2008) exista Hortensia Papadat Bengescu. Iată un fragment din textul de prezentare a operei sale:

„Din biografia sa, mai reținem următoarele detalii, cu ecouri semnificative în creația epică: faptul că se născuse înainte de căsătoria părinților săi a marcat-o și literar, explicând mefiența față de personajele materne (toate eroinele sale sunt niște mame lamentabile) și frecvența bastarzilor, ratați și fermenți ai răului din lume, în opera sa.”

Iată și un fragment din prezentarea lui Camil Petrescu:

„Autenticitatea reprezintă, în fond, tot o formulă literară și o poetică asumată conștient de către unii dintre prozatorii noștri interbelici. Ei (și Camil Petrescu în primul rând) nu redau viața, ci se folosesc de toată abilitatea lor compozițională, de cele mai rafinate procedee și tehnici narative, pentru a da iluzia autenticității.”

Și pentru că la 17 ani majoritatea adolescentelor nu înțeleg și nu sunt interesate pe bune de ce scrie în manuale, dar pentru că le trec pe la urechi toate astea și ajung să le sune „normal”, e mai util probabil să observăm că avem două grămăjoare de cuvinte care arată astfel:

Scriitor – autenticitate, poetică, formulă literară, conștient, primul, abilitate, rafinat, procedeu, tehnici narative

Scriitoare – detalii, ecouri, căsătorie, părinți, mefiență, eroine, mame lamentabile, bastarzi, ratați, fermenți ai răului

PS: Titlul inițial al romanului lui Petrescu a fost: „Patul lui Procust, femeia”.

*

După Gala Premiilor Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, foarte mulți bărbați și-au expus părerile. Au explicat, au comentat, au criticat, au lăudat, au susținut – au fost prezenți. Dar vedeți, aici nu e nimic nou. E mereu reflex, și niciodată exces, această ocupare a spațiului fizic și discursiv. Ei sunt în majoritate peste tot, tot timpul, și chiar și atunci când au blocaje, scriu și vorbesc despre ele. Dacă se simt ratați, scriu și vorbesc despre ratare(a/ratările specifice masculinității). Transformă ratarea în Artă și, când primesc premiile, transformă ratarea în ne-ratare. Ei admiră, disprețuiesc, judecă, critică, se vulnerabilizează, fac farse și paradă, se laudă între ei, își dedică texte, se înjură – public și pe larg. În romane, în poezie, în proză scurtă, în teorie, în pre- și postfețe, în posturi de facebook, în comentarii, pe bloguri, în reviste. Cuvintele lor nu sunt vreodată în exces. E ceva „normal”, care vine de la sine. Și care nu. Lasă. Loc.

*

Avem nevoie de spațiu. Unul dintre cele mai emoționante momente de la Premiile Sofia Nădejde a fost cel în care una dintre organizatoare a spus că nu a mai văzut atâtea scriitoare adunate la un loc. Că multe scriitoare nici nu se cunosc între ele. Și cum ar putea, când participările lor sunt sporadice, îngăduite cu zgârcenie.

Avem nevoie de spațiu, de spații create așa cum se poate în lumea asta sufocantă, în pânza asta de păianjen făcută din punctele de intersecție dintre mai multe opresiuni, în care ierarhiile, puterea, procesele de inferiorizare, subalternizare, normalizare a inegalităților sunt și în noi, nu doar în afara noastră.

Avem nevoie de spațiu.

II.

Despre spațiu ca resursă

În 2016, la University of Pennsylvania, câteva studente au dat jos portretul lui Shakespeare, expus până atunci în capul scării principale din clădirea departamentului de limba engleză, și l-au înlocuit cu portretul scriitoarei Audre Lorde.

Gestul a provocat un scandal în urma căruia instituția a fost nevoită să comunice repetat că:

• Shakespeare e bine-mersi, nu a fost desfigurat, portretul nu a fost distrus, ci doar mutat în biroul departamentului;

• cărțile cu operele lui Shakespeare nu au fost arse;

• acest scriitor rămâne în continuare la fel de studiat și influent în departamentul de engleză;

• înlocuirea portretului era în plan de câțiva ani și nu reprezintă începutul vreunei revoluții conduse de studentele radicale;

• Shakespeare se predă în continuare, iar înlocuirea portretului reflectă doar dorința departamentului de engleză de a arăta că-și dă interesul pentru literatura contemporană;

• niciun departament de engleză care se respectă nu ar putea să-l excludă pe Shakespeare, dar nici să se concentreze exclusiv asupra clasicilor.

*

De ce faptul că spațiul fizic consacrat până atunci imaginii lui Shakespeare a fost ocupat de imaginea lui Lorde a avut impactul emoțional al unei blasfemii? De ce a fost nevoie de atâtea justificări și de atâtea asigurări că nu e începutul vreunei revoluții?

Să fi luat oare scandalul aceeași amploare și dacă Shakespeare ar fi fost înlocuit cu Virginia Woolf? Ar mai fi zuruit crunte atâtea tastaturi sau lupta ar fi fost mai rafinată, mai subtilă, mai elevată? S-ar mai fi implicat în ea părinți care să spună: fata mea, cu notele ei excelente, n-o să vină niciodată la universitatea voastră!

S-ar fi aprins spiritele în același fel dacă locul lui Shakespeare ar fi fost ocupat chiar și de Toni Morrison, una dintre puținele femei (14), și singura femeie de culoare care a primit, de-a lungul a 114 ani, premiul Nobel pentru Literatură?

Poate că da. Sau nu? Cine știe.

*

De Audre Lorde – eseistă și poetă feministă afro-americană, lesbiană și socialistă – unii dintre cei care s-au declarat direct ofensați de gest, nici nu auziseră. Chiar dacă a trăit între 1934 și 1992 și a publicat 15 volume, chiar dacă a fost una dintre cele mai puternice și mai radicale voci ale feminismului de culoare din America, exprimat și prin mijloacele literaturii și eseisticii, ea nu a primit din partea câmpului de specialitate validarea suficientă – recunoașterea și vizibilitatea – care ar fi susținut în forță un asemenea gest.

Specialiștii, o știm prea bine, dacă vor, reduc cu eficiență și cu numai o încrețire a nasului + o fluturare a mâinii lor specializate, valoarea celor mai puternice, mai tulburătoare, mai influente voci.

Așa cum spunea un astfel de specialist într-un documentar despre Maya Angelou: „ea a fost o amatoare” („chiar dacă, desigur, una extraordinar de talentată” sau „chiar dacă una cu o operă extrem de influentă”, nu mai știu exact cum a continuat).

Deci nu e suficient să punem problema ocupării spațiului, a prezenței, a vizibilității, în termenii unici și exclusiv derivați din binaritatea de gen; e nevoie să săpăm mai adânc.

*

Câte scriitoare de etnie romă publicate, recunoscute, premiate există în spațiul literar românesc? Câte scriitoare care să vorbească despre istoria sclaviei, despre holocaust, despre rasializarea sărăciei, despre cum își trăiește o femeie dintr-un mediu marginalizat orientarea sexuală? Câte persoane specializate în literatură cunosc și tratează cu respectul și atenția cuvenite spectacolele și piesele de teatru scrise și performate în ultimii ani de autoare, regizoare, artiste rome?

De ce e literatura doar domeniul unora, definit doar de unii, ocupat doar de unii, dacă cei mai mulți dintre noi  ne petrecem cel puțin zece ani din viață „studiind-o”? Învățăm pe de rost cuvinte care ajută la menținerea ierarhiilor, puterii și dominației unora, și de reproducerea acelor cuvinte și a acelui sistem depinde respectul nostru de sine, ba chiar și destinul nostru, uneori – când dacă nu ți-ai amintit cu amănunte și exemple de ce a fost Camil P. marele reformator al romanului românesc, ai picat BACul, ai încasat bătaia, ți-ai recalculat traseul, ai intrat în depresia care poate că o să te marcheze pe viață.

*

Într-o țară cu o istorie a sclaviei romilor lungă de peste jumătate de mileniu, în manualul de limba și literatura română pe care l-am găsit de curând într-o librărie, se vorbește despre viața romilor în termenii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838- 1907).

În rezumatul din manual, cuvântul „țigan” e recurent. Cuvântul „rom” nu apare niciodată, nici măcar în sintagma „etnie romă”. Nu există nicio casetă în care să fie discutați termenii, impactul social al folosirii lor, istoria folosirii lor, contextele în care sunt folosiți în prezent. Discuția ar avea pe bune șansa să sublinieze cât de puternice sunt cuvintele și ce imensă legătură e, în final, între ele și calitatea vieților noastre, ale tuturor.

Discursul din manualul de clasa a XI-a doar mimează contemporaneitatea, fără să fie serios interesat și definit de ea. Dă în treacăt semne slabe și anacronice de conștientizare a nevoii discuției despre rasism și inegalități economice.

Dar cuvântul „rasism” nu apare niciodată. Nu apare nici vreo mențiune despre sclavia romilor, niciodată nu se folosește cuvântul „sclav” în loc de „rob”, termenul folosit până astăzi în practicile ortodoxe. Mișcă pe cineva, trezește vreo indignare faptul că Răzvan fusese „rob”? Rob, ca noi toți. (Ca la biserică: se cunună robul lui dumnezeu etc.)

*

Străveziu de tot, doar să-i zgârii puțin suprafața și descoperi că imediat ce pare conștient de vreo structură a sexismului rasist, comentariul din manual la Răzvan și Vidra o și reproduce.

Un bărbat sărac și ambițios reprezintă etnia romă. O femeie nobilă și ambițioasă reprezintă femeile. Împreună, acești doi excepționali luptă împotriva „prejudecăților vremii” (ce vremuri!).

La femeile rome, în rezumatul operei, există o singură referință. Ea sună așa (îmi cer scuze că o copiez aici): „o ghicitoare-țigancă prorocise că într-o zi cel desprins din etnia lor va ajunge chiar domn.”

Femeile rome rămân pentru „noi”, subiecții centrali și norma discursului din manual, niște „celelalte” misterioase și necunoscute.

Cum ar arăta un comentariu serios, din perspectivă feministă intersecțională, la Răzvan și Vidra? Unde putem citi, în literatura română, despre viețile femeilor rome (altfel decât în cheia exotizantă, rasistă și sexistă) în toate complexitatea poziționării lor sociale și istorice? Unde sunt romanele, poemele, unde sunt autoficțiunile, unde sunt prozele scurte scrise de femei rome și inspirate din viețile femeilor rome?

Când o să le facem loc?

*

Nu, chestiunea spațiului, a eliberării și a creării lui de către cine îl ocupă prin forțele resimțite drept „naturale” ale sistemului actual, chestiunea spațiului deci nu e doar despre reprezentare și identitate – în calitatea lor ingrată de teme liberale, eticheta pe care le-o lipesc grăbit mulți intelectuali de stânga. Teme care ne despart, ne deviază, ne divizează, spun ei.

Dar nu a fost alungarea și blocarea accesului unor oameni, în beneficiul altora, la terenurile/locurile îngrădite, una dintre pietrele de temelie ale capitalismului, așa cum îl cunoaștem? Nu sunt astăzi ridicarea zidurilor din jurul marilor proprietăți și din jurul marilor state, și refuzul de a primi în spațiu, de a acorda refugiu și îngrijire medicală, câteva dintre formele cele mai dure de manifestare ale capitalismului și imperialismului? Nu e locuirea precară, în spațiu puțin, nesigur, perisabil, întunecos, unul dintre cele mai acute semne ale sărăcirii unora, din cauza îmbogățirii altora? Faptul că există atâția oameni care nu au loc/spațiu/casă nu e oare una dintre cele mai criminale consecințe ale capitalismului?

Revendicarea spațiului, simbolic și fizic, nu are cum să rămână la nivelul discuției liberale despre reprezentare, atunci când tratăm spațiul, fizic și simbolic, ca pe o resursă și atunci când susținem că e nevoie urgentă ca resursele să fie distribuite egal.

*

În Pânza de păianjen, romanul de debut al Cellei Serghi, Diana, personajul principal, se rușinează să-și invite prietenele acasă. De când se știe, familia ei s-a tot mutat dintr-o casă într-alta, în tot felul de locuri instabile, insalubre, în camere pe care, cu chiu cu vai, le împart cei șase membrii ai familiei. Una dintre discuțiile dintre părinții Dianei arată astfel:

Iată că nu ducem lipsă de ilustrări ale intersecționalității în literatura română; nu lipsesc reprezentările tensiunilor dintre consecințele opresiunilor de gen și capitaliste. Pentru o viață mai sigură și mai stabilă, fetele din familia Dianei au nevoie de căsătorie; dar candidații nu pot fi primiți în orice ambianță: fetele trebuie să demonstreze un oarecare simț estetic, capacitatea de a întreține o casă și un statut măcar puțin superior celui mai de jos. Pentru asta însă e nevoie de resurse, iar în sistemul rigid de gen asociat capitalismului, bărbatul este responsabil cu creșterea statutului familiei. Tatăl Dianei se revoltă, refuză acest rol care reproduce sistemul încrucișat, iar în proces le învinuiește pe femei, cu pretențiile lor „burgheze”. Tatăl Dianei nu înțelege că pentru femei, pretențiile respective fac parte dintr-o strategie de adaptare și supraviețuire; că ele sunt supuse unei opresiuni de gen încă și mai pronunțate și limitative. Și că refuzul le-ar putea costa mai scump – lumea e un loc tare periculos pentru femeile singure și sărace.

În Pânza de păianjen se vede foarte clar cum condiționează clasa și aspirațiile raportarea la o temă precum locuirea – dar și, din alt punct de vedere, descrierile de interioare, raportarea la casă.

În literatură e nevoie de reprezentare pentru că trăim diferit experiențe în funcție de forțele care ierarhizează, care ne deposedează, ne marginalizează și ne apasă, și care ne determină locul în lume și în cele din urmă, forma vieții pe care o ducem.

*

Literatura e a tuturor, dar oare ce ne dorim să fie ea, în primul rând, atunci când o predăm, când o traducem, când o vindem, când o popularizăm, când o scriem și când o interpretăm?

Vrem să fie patrimoniu, moștenire națională cu infinit potențial, care trebuie „salvată” de la uitare și degradare? Sau vrem să fie, înainte de toate, un corp contemporan de structuri expresive, cu extraordinara capacitate de a ne face să pricepem – solicitându-ne empatia și alte capacități afective și cognitive – prezentul, istoria și posibilitățile viitorului?

Ține literatura de vreo „natură umană” universală despre care au vorbit, imbatabil, poeții din urmă cu jumătate de mileniu, suntem cu toții Oameni, neschimbați, în fond, peste timp, geografii și determinări specifice (gen, culoare a pielii, orientare)? Sau nu cumva Omul ăsta e o categorie pe care merită să o chestionăm, la fel ca pe oricare alta, esențializantă, întrebându-ne constant pe cine exclude, pe cine invizibilizează, pe cine distruge?

Altfel spus, cine are mai multă relevanță, mai mult impact, mai multă forță transformatoare, mai mult sens în lume, acum – Shakespeare sau Audre Lorde?

*

O revoluție în felul în care e discutată și predată literatura, la care avem cu toții dreptul și de care avem cu toții nevoie, atâta timp cât studiem obligatoriu în școală, atâția ani, literatură română, ar presupune în primul rând o regândire a relației literaturii române cu naționalismul și implicit, cu xenofobia, cu rasismul, cu binaritatea ierarhică/esențialismul de gen.

Dacă literatura nu ar fi un câmp atât de strict definit în jurul naționalismului, rasismului și esențialismului de gen, și dacă ar fi mai degrabă definită ca o „artă” – probabil că, în contextul mai larg al educației locale, nu și-ar mai găsi un loc atât de important în programa școlară. Ar ajunge literatura română la coada orarului, ca desenul.

Doar că miza ei, așa cum o vedem definită, este mai mare; ce s-ar alege de naționalism fără comoara limbii pe care marii noștri poeți au prelucrat-o?

Dacă la școală ne-am concentra pe literatură contemporană și pe scriere creativă, pe o abordare pluridisciplinară și intersecțională a literaturii, dacă am invita scriitoare cu diverse apartenențe, să citească texte care vorbesc despre inegalitate, locuire precară, rasism, violență de gen, dacă am dezbate cărți actuale, abordându-le mai ales din perspectiva felului în care reușesc să se conecteze, să ne conecteze, prin tehnici literare, ce s-ar întâmpla cu noi, cu societatea noastră?

Și mai ales – dacă literatura ar ajunge să facă vizibile prin mijloacele ei specifice modurile nenumărate în care discursurile dominante reproduc sistemul capitalist, meritocrat, sexist, rasist și xenofob – mai ales atunci, cui i s-ar face frică?

Text publicat inițial în Rețeaua Critică