Nu e de-ajuns
să hotărăști să te deschizi.
Trebuie să-ți înfigi degetele
În buric, cu ambele mâini
să despici
să alunece șopârlele și gușterii cu corn,
orhideele și florile soarelui,
întoarce reticularul pe dos.
Scutură-l.
Și încă nu te-ai golit de tot.
Poate că-n tusea ta
se-ascunde o spută verde.
E posibil nici să nu știi
că-i acolo, până ce-n gât
nu-ți crește un nod
care se preface în broască.
Un zâmbet neștiut îți provoacă,
gâdilându-ți palatul,
plin de orgasme minuscule.
Dar până la urmă
Se dă de gol.
Broasca cea verde orăcăie indiscret
Toată lumea se uită.
Nu-i de ajuns
să te deschizi o dată.
Din nou trebuie să-ți înfigi degetele
în buric, cu ambele mâini
să sfâșii
să pice șobolani morți și gândaci,
ploaie de primăvară, fragede capete de porumb,
întoarce reticularul pe dos.
Scutură-l.
De data asta trebuie să renunți.
Înfruntă chipul neascuns al dragonului
Și dă voie groazei să te înghită.
- te dizolvi în saliva lui
- în formă de băltoacă, nimeni nu te recunoaște
- nimeni nu-ți duce dorul
- nici nu-și mai amintesc cine ești
și reticularul nici măcar
n-a fost împletit de tine.
Ai trecut de partea cealaltă.
Și peste tot în jurul tău, spațiu.
Singură. Cu nimicul.
Nimeni nu te va salva.
Nimeni nu va tăia funia,
nu va tăia desișul de spini care te împresoară
nimeni nu va lua cu asalt
zidurile cetății și nici
nu vei renaște prin sărutul cuiva
nu va coborî nimeni pe lungul părului tău
sau să te ridice
în șaua armăsarului alb.
Nu-i nimeni care
să potolească setea.
Recunoaște. Va fi nevoie
să faci, să o faci tu însăți.
Și peste tot în jurul tău, o întindere nesfârșită.
Singură. Cu noaptea.
Bezna trebuie s-o îmblânzești dacă
vrei să dormi nopțile.
Nu e de-ajuns
să renunți de două, de trei,
de o sută de ori. Curând totul devine
plat, nesatisfăcător.
Chipul neascuns al nopții
de-acum te lasă rece.
Și-ndată te-ntorci
în elementul tău
ca peștele în aer
apari la suprafață
numai între respirații.
Dar branhiile au și început
să-ți crească pe sâni.
