Intervențiile feministe în comentariile literare școlare pe care le propunem vor să aducă discuțiile despre literatura canonică în prezent. Să combine elementele de înțelegere teoretică a literaturii cu cele de înțelegere a legăturii dintre literatură și contextul social-politic în care a fost scrisă și este citită/receptată.
Propunem opt astfel de intervenții, elaborate sub forma unor materiale video care pot fi folosite ca material didactic. Prima dintre ele este comentariul feminist la romanul Patul lui Procust. Puteți urmări videoclipul dând clic pe imaginea de mai jos:
Voce: Ioana Chițu și Mădălina Brândușe
Editare video și grafică: Alex Horghidan
Editare audio: Mișa Dumitriu
Text: Laura Sandu
Editare text: Mihaela Michailov
„Patul lui Procust” – un comentariu feminist
Patul lui Procust este un roman scris de Camil Petrescu și publicat în anul 1933.
Acțiunea se petrece în București: pe atunci, orașul avea 570 000 de locuitori, iar oamenii trăiau în el în condiții foarte diferite, în funcție de poziționarea lor socială.
Cei înstăriți, precum Fred Vasilescu și doamna T., se îmbrăcau bine, frecventau localuri de lux, locuiau în case frumos decorate,
în timp ce alții, lipsiți de resurse, precum Emilia Răchitaru sau George Ladima, locuiau și trăiau în condiții precare.
Apartenența personajelor la categorii socio-economice diferite le influențează nu doar stilul de viață, ci și destinul.
Patul lui Procust este un roman –o specie a genului epic în proză, cu acțiune complexă, conflicte multiple și un mare număr de personaje.
Este un roman modern. Unele personaje sunt și naratoare și aduc perspectiva lor subiectivă în primplan, lăsând povestea să curgă odată cu fluxul liber al amintirii.
Este un roman psihologic pentru că ne oferă o imagine detaliată a gândurilor, sentimentelor, motivelor, vieții interioare a personajelor, precum și a felului în care se dezvoltă relațiile dintre ele.
Despre Camil Petrescu, autorul romanului – prietenul său, scriitorul evreu Mihail Sebastian, nota, în anul 1936, în Jurnal:
„Ieșind de la Capșa, am făcut câțiva pași pe stradă și mi-a explicat din nou atitudinea lui față de ultimele bătăi antisemite.
– E regretabil, dragă, dar tot ovreii poartă răspunderea.
– De ce, Camil?
– Pentru că sunt prea mulți.
– Dar ungurii nu sunt și mai mulți?
– Poate, dar cel puțin sunt masați în același loc, în aceeași regiune.
(N-am înțeles argumentul, dar n-am vrut să insist. La ce bun să reeditez lunga mea convorbire cu el din ianuarie 1934. Sunt edificat asupra lui – și tot ce poate face este să mă deprime, în niciun caz să mă surprindă.)
În continuare mi-a spus:
– Dragă, ovreii provoacă. Au o atitudine echivocă. Se amestecă în lucruri care nu-i privesc. Sunt prea naționaliști.”
Anul 1933, în care a apărut Patul lui Procust, este și cel în care, în Germania, naziștii au preluat puterea, începând prigoana evreilor, a romilor, a persoanelor queer, a lucrătoarelor sexuale, a persoanelor considerate cu dizabilități fizice și mentale, și a persoanelor sărace, fără adăpost.
Și în România a existat un climat de opinie dominant antisemit, care a dus, în cele din urmă, la Holocaust: sute de mii de evrei români au fost uciși.
În anii 30, în mediul intelectual din Bucureștiul interbelic, scriitorul Camil Petrescu s-a numărat, alături de Mircea Eliade sau de Ion Barbu, printre cei care exprimau opinii antisemite, adică de ostilitate față de evrei.
Această latură a lui Camil Petrescu, care ar trebui discutată în școli ca parte a biografiei autorului, nu apare în comentariile literare. Ele amintesc însă fără excepție contribuția scriitorului Camil Petrescu la modernizarea romanului românesc.
Numele său este asociat deseori cu ideea sincronismului – adică i se atribuie meritul de a fi sincronizat romanul românesc la cel european, de a-l fi adus deci în aceeași zonă tematică și stilistică.
Este apreciat pentru principiul autenticității din romanele sale.
Camil Petrescu scria:
„Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic.“
Și personajele sale, care devin naratoare, urmează același principiu, povestind realitatea lor, din punctul lor de vedere.
Astfel, și Patul lui Procust a fost deseori apreciat pentru caracterul relativist al narațiunii, adică faptul că unele întâmplări sunt relatate din perspectivele diferite ale mai multor personaje.
Titlul, Patul lui Procust, face referire la o poveste din mitologia greacă.
Procust din Atica avea un obicei sadic: își punea oaspeții să se așeze pe patul său. Când corpul oaspetelui era mai lung decât patul, Procust îi tăia picioarele sau capul. Când corpul era mai scurt, Procust îl întindea. A fost ucis de Tezeu, în aceeași manieră în care îi ucisese și el pe alții – prin „potrivirea” corpului cu proverbialul pat.
În timp, expresia „patul lui Procust” a ajuns să descrie situațiile în care adaptarea la standarde arbitrare și imposibile provoacă suferință.
Tema romanului scris de Camil Petrescu este drama bărbatului intelectual în societatea Bucureștiului interbelic. Un bărbat lucid, inflexibil, orgolios, obsedat de sine, de propria demnitate și valoare.
Titlul „Patul lui Procust” se referă deci la standardele imposibile ale unei masculinității care îi chinuie pe bărbați, otrăvindu-le relațiile, marcându-le destinul și împingându-i către un sfârșit tragic.
Structura
Găsim în cuprinsul romanului :
trei scrisori ale doamnei T., care conțin confesiunea acesteia;
jurnalul lui Fred Vasilescu, numit Într-o după-amiază de august;
două epiloguri – unul în care Fred Vasilescu investighează circumstanțele morții lui George Ladima și altul în care autorul vorbește despre moartea lui Fred Vasilescu.
Notele de subsol sunt cele prin care Autorul intervine în mod inedit și original în text. Această voce nu trebuie confundată însă cu cea a autorului real; Autorul care vorbește în notele de subsol este tot un personaj: avem de-a face cu un joc literar folosit pentru crearea impresiei de autenticitate.
Subiectul
Maria T. Mănescu, cunoscută drept Doamna T. – o afaceristă care are un magazin de decorațiuni interioare – i se confesează Autorului, la rugămintea acestuia, în cuprinsul celor trei scrisori pe care i le adresează.
Ea mărturisește că este îndrăgostită de X, un bărbat cu care avusese o relație pasională și discretă, încheiată brusc de acesta, fără ca Doamna T. să afle motivul.
În același timp, pe urmele ei se află în permanență D., un bărbat din orașul său natal – astăzi, din punctul ei de vedere, decăzut, fizic și social. Acesta o urmărește constant, intră în casa ei fără aprobarea acesteia, scotocește, își însușește anumite obiecte, forțând permanent limitele trasate de femeie, în privința spațiului ei personal, dar și a corpului ei. Totul culminează cu o scenă de sex fără consimțământ.
Confesiunea doamnei T. este scurtă: ocupă aproximativ a șasea parte din roman.
Partea cea mai întinsă o reprezintă jurnalul lui Fred Vasilescu – însuși X, bărbatul de care este îndrăgostită doamna T.: un tânăr arătos, bogat, monden, fost diplomat.
Acesta îi face, într-o după-amiază de august, o vizită Emiliei Răchitaru, o actriță săracă, cu care Vasilescu are o relație bazată în special pe sex și pe care o disprețuiește profund.
Aproape toate referirile pe care Fred Vasilescu le face la Emilia, la corpul, mintea, spiritul său, sunt jignitoare, dezumanizante, repetitive prin disprețul pe care îl exprimă.
În după-amiaza pe care Vasilescu o petrece în casa Emiliei, cei doi citesc scrisorile pe care un anume George Demetru Ladima i le trimisese femeii până în urmă cu câteva luni, când își pusese capăt zilelor.
Ladima era un poet și gazetar sărac. Îndrăgostit de Emilia, o vedea într-o lumină idealizată, până ce a realizat că aceasta are relații și cu alți bărbați. Ladima a trecut atunci abrupt, în comportamentul său față de Emilia, de la idealizare, la jigniri – de la „scumpă”, la „târâtură”.
Fred Vasilescu nu poate înțelege cum un bărbat precum Ladima, pe care îl respectă intelectual (dar nu și social, considerând, de exemplu, că se îmbracă prost), poate să aibă sentimente pentru Emilia. Cum am spus, Fred nu încetează să-și manifeste dezgustul intelectual și fizic față de Emilia – întrerupt doar de momentele când Fred trece, tot abrupt, de la aversiune, la dorință erotică.
Din scrisori, din comentariile Emiliei și din amintirile lui Fred înțelegem că după o scurtă redresare, urmată de boală și dezamăgirile din relația cu Emilia, Ladima se hotărăște să se omoare.
Înțelegem de asemenea, din jurnal, că Fred este îndrăgostit în continuare de doamna T., pe care însă a părăsit-o și pe care o evită.
În primul epilog, Fred investighează circumstanțele morții lui Ladima, care se împușcase în inimă. Bărbatul avusese grijă să fie găsite asupra lui două lucruri.
Suma de 1000 de lei pe care o împrumutase special cu acest scop, ca să nu creadă lumea că a fost împins la moarte de sărăcie.
Și o scrisoare către doamna T., în care își mărturisește iubirea – o manevră prin care speră să nu se afle despre adevărata sa relație, cea cu Emilia, care a ajuns să i se pară compromițătoare.
Din cel de-al doilea epilog, semnat de Autor, aflăm că și Fred Vasilescu a murit – într-un tragic accident de avion. Autorul îi aduce doamnei T. jurnalul bărbatului care îi lăsase acesteia prin testament proprietățile sale.
Caracterizarea lui Fred Vasilescu
Fred Vasilescu este tânărul fiu al afaceristului Tănase Vasilescu-Lumânăraru;
este și chipeș, și extraordinar de bogat.
Are certificat de aviator.
Este amator de teatru, frecventează localuri scumpe și se consideră expert în materie de vestimentație – pe zece pagini se întinde prelegerea pe care i-o ține lui Ladima despre moda masculină.
Dintre toate personajele sale, Camil Petrescu pe Fred îl preferă: lui îi acordă cel mai mult spațiu în roman.
În plus, construiește narațiunea astfel încât Fred să apară de cele mai multe ori într-o lumină bună: deși, la prima vedere, pare un tip superficial, ne dăm seama că este de fapt un tânăr cu o viață interioară complexă, cultivat și inteligent.
În afară de un prieten invidios, care face aluzie la statutul său de băiat frumos și de bani gata, toată lumea pare să-l dorească și să-l admire.
Când este vorba despre Fred, accentul cade pe intelect, pe gândurile și sensibilitatea lui – dar și pe puterea lui în societate: o putere de seducție combinată cu una financiară.
E gata să plătească 200 000 de lei pe amenajarea interioară a noului său apartament și îi cumpără doamnei T. o brățară cu briliante în valoare de 800 000.
Prea multe despre corpul lui Fred nu aflăm, nicăieri nu ne este descris în amănunt. Știm sigur că este „sportiv”. Pe de altă parte, Fred privește și descrie femeile în primul rând ca pe niște corpuri-obiecte, care fie îl atrag, fie îl dezgustă.
Despre Emilia Răchitaru, în special, repetă până la saturație:
„fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuță și vulgară”;
„fruntea ei, fragment de sferă, e așa de limpede, de parcă niciunul dintre milioanele ei de strămoși n-a încrețit-o vreodată din cauza unui gând”;
„pleoapele grăsuțe”;
„ca o pisică mare, plină și bălană, dar fără grația pisicii”;
„carne molatică, se îndoaie în dungi groase”;
„femeia voinică”;
„trupul gol, ca spatele unui cal tânăr”;
„simt ca o pernă grea, amorfă, pântecele acestei femei”;
„mă sustrag cu silă încercării ei de a mă săruta”;
„femeie greoaie”;
„o privesc cu indiferența cu care privești de sus o omidă mișcându-se pe potecă”;
„stă alături într-o rână, voinică și cu piciorul dedesubt îndoit în așa fel încât nu-l mai încape cămașa”;
„sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat (…) frecventam bordelurile cele mai mizere (…) îmi dădeau aceeași impresie pe care de copil o aveam când mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată…”;
„e așa de convenabil voinică și grea, că pare nutrită cu dispreț pentru lume”;
„când a vrut să mă îmbrățișeze, grea și udă, s-a frecat de piciorul meu și am crezut că-mi julește pielea”;
„pântece turtit de grăsime tânără, parcă ar avea un început de sarcină”;
„femeia cu respirația groasă”;
„trosnește patul când pune pe el întâi genunchiul voinic”;
„carne grasă”;
„șoldurile și coapsele s-au dilatat enorm”;
etc. etc.
Toate aceste trăsături ale obiectului în care Fred o transformă pe Emilia – unul prea plin, prea gras, lipsit de grație, vulgar – se asociază în discursul lui cu alte elemente prin care vrea să sugereze că femeia este lipsită de sensibilitate, de inteligență și de bun gust:
„are ceva de profesoară, un aer sărac cu duhul și sigur de el”;
„fără resurse sufletești”;
„lipsă de vocabular analitic”;
„fusese dezastruoasă în rol, ca o bucătăreasă patetică”;
„lipsa ei de bun-simț”; „incapacitatea ei”;
„acum înțeleg cât de lipsită de resurse e”;
„inteligența ei e prea mărginită”;
„mi-e peste putință să cred că Emilia poate fi iubită”;
„gândește vulgar și grijuliu despre sexul ei, ca un țăran despre marfă și hambar”;
„Avea un fel de suferință fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume, cum boxerul cu ceafa hipertrofiată de rezistență crede că mușchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizației întregi.”
„Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta, mai ales când nu e dezbrăcată.” etc.
Din datele pe care le avem despre ea – faptul că provine dintr-un orășel mic, că locuiește foarte modest, împreună cu sora ei – putem deduce că sărăcia nu i-a permis Emiliei să capete o cultură echivalentă cu a fiului afaceristului, nici să-și șlefuiască gusturile și nici să-și decoreze mai elegant sufrageria.
Dar după părerea lui Fred cel născut într-o familie bogată, și care a avut mereu tot ce și-a dorit, aceste lucruri țin de un fel de esență a persoanei, nu de educație și de mediu. Până și corpul Emiliei, prin plinătatea sa pe care Vasilescu o subliniază până la saturație – este un semn al „inferiorității”, în scara lui de valori.
Corpul doamnei T., dimpotrivă, este semnul „aristocrației”, „superiorității” sale: Vasilescu observă de exemplu că aceasta are
„mâini fără grăsime, nervoase, de prințesă, pe care, răsfirate, le ducea necontenit, când ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, când ca să strângă mica eșarfă în jurul gâtului, ca un domn care și-ar potrivi cravata.”
Dacă pe Emilia o compară cu bărbați din categorii sărace – țăranul, boxerul – iată că pe doamna T. o aseamănă cu un bărbat dintr-o clasă socială superioară, un „domn” purtător de cravată.
Putem spune deci că Fred Vasilescu, personajul preferat de Camil Petrescu și pus în lumina cea mai bună, este misogin și clasist; adică urăște vizibil femeile și persoanele sărace.
Din jurnalul său înțelegem că o urăște pe Emilia, femeia pe care o asociază cu sărăcia, dorind-o, brusc, în anumite momente și recăzând apoi, inexplicabil, în sentimentul de dezgust.
Despre Emilia notează cu dispreț că „se dă fără nicio justificare sufletească”, cu alte cuvinte, separând sexul de sentimente. Dar și Fred face exact același lucru – fapt care îi provoacă constant un conflict interior, între dorința fizică și emoție.
Nerezolvat, neînțeles, neacceptat, conflictul acesta interior îi provoacă până la urmă dezgust față de sine și de propria viață.
„Mă cuprinde o silă imensă de mine, deprimare, mă copleșește un fel de seacă tristețe pentru virilitatea zadarnic și josnic risipită.”, spune el.
Ideile fixe ale lui Fred despre cum ar trebui să se poarte și să fie bărbații, îl fac să își rețină sentimentele, să nu se vulnerabilizeze:
„Plânsul provoacă în mine o reacțiune de mânie și dezgust… (…)
Cei cu adevărat în stare să sufere sufletește au și orgoliul de a refula totul, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care își ascund simțirea, sunt cei care suferă cu adevărat.”
Aceeași masculinitate toxică îi sabotează relația cu doamna T. În vacanță la Techirghiol, Fred le spune prietenilor că nu știe cine este doamna T. și de ce se ține după el;
când o vede însă la masă cu alți bărbați este gelos și o abordează și o expune, dezvăluind amănunte intime despre relația lor: „frământam canapeaua cu dumneata.”, spune Fred, ca să audă toată lumea.
Echivalentul unui act de revenge porn interbelic.
Nu aflăm de nicăieri, din roman, de ce se poartă Fred Vasilescu în acest fel inacceptabil cu Doamna T., pe care chipurile o iubește. De ce încheie relația cu ea, de ce o evită, de ce încearcă să o umilească, făcând-o să sufere.
Criticul Nicolae Manolescu avansează următoarea ipoteză, care nu este deloc hazardată, dacă privim lucrurile prin prisma masculinității toxice:
„Nu e deloc exclus (ca Fred) să se sinucidă din cauza ei (a doamnei T.), mascând motivul la fel de grijului ca și Ladima. (…) Dragostea (și cu atât mai mult dragostea-pasiune) transformă pe cel ce iubește în sclavul celui iubit: iar Fred n-a vrut să devină sclavul erotic al doamnei T.”
Ghidat de masculinitatea toxică, Fred consideră că un bărbat adevărat – ca el – nu trebuie să-i dea voie femeii pe care o iubește să aibă putere asupra lui.
Că trebuie să își ascundă sentimentele.
Să nu se vulnerabilizeze niciodată.
Fred Vasilescu nu înțelege conflictul interior între dezgustul și dorința pentru Emilia, care se transformă în ură de sine.
În fine, nu știe nici să iubească și nici să se lase iubit de doamna T, rămânând astfel în literatura română tipul bărbatului dominat de masculinitatea toxică, teribilul pat al lui Procust care îi și aduce sfârșitul.
